ADOLESCENȚA – 20 plus infinitul
Adolescența înseamnă prima iubire și prima dezamăgire. Melancolie și entuziasm. Vise și opțiuni. Candoare și vis. Dar, mai ales, e frumusețe. Victorioasă, vibrând de energie, de neoprit. Poți să duci adolescența până departe, la orice hotar de vârstă. Când te dedici cu trup și suflet celor ce încă testează emoția începutului de drum, devii unul de-al lor, adolescent la infinit, cum este George Mihăiță. Un foarte mare actor, încă de la debutul său în ”Reconstituirea” lui Pintilie. Iar cheia gloriei care a urmat și devine din ce în ce mai strălucitoare stă în grija cu care a ocrotit supraviețuirea propriei adolescențe, joaca și iubirea, dragul de a crea și de a dărui. De a se dărui. A inventat Clubul UNESCO – Adolescenții, revista Salut, Ziua Adolescenților, Festivalul de teatru pentru liceeni ”Jos pălăria” și multe, multe alte minunății menite să-și extragă mulțimea de prieteni din virtual, pentru a-i conecta decisiv la viața reală. Acolo unde creativitatea și cerbicia împlinește visuri. Spune George Mihăiță la aniversare: „După 20 de ani de când există o lege a adolescenţilor, oferim noi punţi de comunicare cu o nouă generaţie de adolescenţi, generaţia facebook, prin tot ce au mai sensibil şi mai artistic aceşti copii cărora, din păcate, le oferim tot mai puţin timp şi tot mai puţine proiecte şi programe de educaţie culturală, artistică, interactive şi interdisciplinare. După 20 de ani, cei din generaţia revistei Salut au acum copii adolescenţi şi devin tot mai implicaţi să facă ceva pentru adolescenţi. Nu întâmplător, după 20 de ani, Clubul UNESCO-Adolescenţii este condus de copilul meu de suflet, scriitorul şi jurnalistul Dan Mircea Cipariu, cel care a fost cel mai tânăr redactor-şef al unei reviste din România, revista Salut, la 19 ani. Colaborarea excelentă cu Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, condus de un eficient critic şi istoric teatral, prietenul meu Ioan Cristescu, îmi dă încrederea că adolescenţii vor avea în viitor un partener pentru a-şi îndeplini visele literare, teatrale şi artistice. Vă invit pe fiecare dintre voi să faceţi un dar adolescenţilor chiar de ziua lor.”
Salut, generație rebelă!
După decembrie ’89, ”decrețeii” crescuți cu cheia de gât s-au simțit mai singuri ca niciodată. Părinții alergau după bani, își rumegau frustrările, se revoltau, se aruncau în politică, plecau la muncă în străinătate. Școala se înscria într-o tranziție cu manifestări tot mai absurde. Puțini erau dascălii și părinții care, luați de vrie, mai aveau timp să asculte păsurile celor pe care ar fi trebuit să-i educe. Cu dragoste. Cu tact. Încă nu exista facebook-ul, dar apăruse ”providențialul” mirc. Adolescenții pierdeau nopțile în fața calculatorului, se scufundau în relații iluzorii, lăsându-se tot mai profund acaparați de alternativa virtuală, mult mai satisfăcătoare, a unei lumi pe care n-o înțelegeau și care nu le plăcea. ”Trebuie să-i scoatem la lumină, să le oferim o legătură salutară cu viața reală” – și-o fi spus George Mihăiță, atunci când a purces la crearea primei reviste postdecembriste, dedicată adolescenților. A împrumutat un milion de la bancă, și-a pus la bătaie economiile, a instalat redacția în propriul apartament, și-a strâns colaboratorii de prin licee bucureștene și, în toamna lui 1990 a publicat primul număr al revistei ”Salut”. Cu o grafică naivă, amintind de oracolele anilor de școală, fiecare pagină era numai suflet, candoare și haz. Indiferent că făcea parte din tagma depecherilor sau din cea a rockerilor (curente la modă în acei ani), puștimea găsea mereu în revistă un poster cu idolii momentului. Pe coperta primului număr se lăfăia Madonna, iar în interior se povestea despre dioptriile lui John Lennon, despre pantofii lui Răducioiu, despre ”adolescența nebună” a Stelei Popescu, despre buzunarele Silviei Dumitrescu, despre câte și mai câte. Mai erau rubrici de artă pe înțelesul tuturor, interviuri cu vedete, perle de prin teze, poezii, desene, educație sexuală, caricaturi, jocuri, dar piesa de rezistență a revistei era rubrica ”Nimeni nu e singur – George Mihăiță e cu voi”. De-a lungul carierei sale de jurnalist (începută la ”Tineretul liber”, tot cu o rubrică de răspunsuri la scrisori), marele actor a primit zeci de mii de scrisori la care a răspuns, devenind cel mai bun prieten al adolescenților pe care nu voia nimeni să-i asculte. Pare de necrezut dar, aplecându-se cu atenție și delicatețe asupra poveștilor dramatice pe care le primea în scrisori, Mihăiță a reușit să împiedice câteva sinucideri! Fără dădăceală, fără amenințări, dar cu dragoste și subtilitate, reușea să educe, să schimbe concepții greșite, să inducă necesarul curaj de a escalada praguri înalte. În scurt timp, Tudor, fiul cel mare al lui George Mihăiță – pe atunci adolescent – s-a alăturat tatălui său în dialogul cu cititorii revistei. Prin publicarea scrisorilor se realizau conexiuni surprinzătoare, căci cititorii revistei răspundeau, la rândul lor, încercând să găsească soluții pentru problemele – uneori, extrem de spinoase – cu care se confruntau colegii lor de generație. Dintr-o scrisoare în alta, s-au legat, adesea, prietenii pe viață. Mai târziu (în 2002) o antologie a celor mai tulburătoare scrisori a fost publicată de George Mihăiță sub titlul ”Dramele adolescenților”. Lectură obligatorie pentru părinții și profesorii care ignoră total complexitatea universului adolescentin. Simțind că puștimea are nevoie de comunicare directă, vie, de spațiu pentru exprimarea creativității, la un an de la apariția revistei ”Salut”, George Mihăiță a oferit noi daruri tinerilor săi prieteni: ”În anul 1991 am înființat Clubul UNESCO Adolescenții, prin care am derulat multe din evenimentele ulterioare. Astfel, au luat naștere Școala de presă SALUT, Cenaclul de poezie, Școala de teatru, Festivalul de teatru pentru liceeni ”Jos pălăria”, Miss Adolescența, Carnavalul Adolescenților, Cupa liceelor la baschet, tenis, biliard etc. (…) Cea mai mare realizare a perioadei Salut a fost, însă, Ziua Adolescenților. Ei, bine, am reușit să facem și o lege. A doua duminică din luna mai a fiecărui an este Ziua Adolescenților prin decretul lege semnat de președintele Emil Constantinescu, în 13 noiembrie 1997.” Președintele Clubului UNESCO Adolescenții este reputatul scriitor și jurnalist Dan Mircea Cipariu, funcția de vicepreședinte fiind îndeplinită de Mihai Zgondoiu, prestigios artist vizual și curator al unor expoziții de răsunet, dedicate, evident, tinerei generații.
Sus cortina, jos pălăria!
George Mihăiță are trei băieți: unul mare, campion european la jiu jitsu brazilian, și doi mai mici, care, la prima (și chiar a doua) privire, par să urmeze calea tatălui și a mamei lor, actoria. Pe lângă cei trei băieți ai săi, Mihăiță mai are mii și mii de copii, adolescenții. Tot copilul lui este și Festivalul Național de Teatru pentru Liceeni ”Jos Pălăria” care tocmai împlinește, anul acesta, 20 de ani. A fost primul festival de anvergură națională dedicat celor mai tineri (viitori) actori. A fost – și rămâne – cea mai puternică deconectare de la spațiul virtual și de la serile pierdute prin cluburi, și de la alte ispite nu tocmai sănătoase. Învățând să devină actori, sau regizori, sau dramaturgi, sau scenografi, adolescenții au descoperit ce înseamnă prietenia reală, nu cea artificială, de pe facebook, ce înseamnă lucrul în echipă și, mai ales, ce înseamnă să creezi ceva important, prețuit și răsplătit cu aplauze. „Adolescenţa este o sursă inepuizabilă de inspiraţie. – a mărturisit George Mihăiță, acum doi ani, când festivalul își celebra majoratul – Este vârsta mea preferată, pe care am tot încercat să o „prelungesc”, oferindu-le adolescenţilor un spaţiu cultural în care să-şi manifeste trăirile intense şi să-şi dovedească talentele artistice. Mi se pare extraordinar că astăzi văd pe scenă şi chiar lucrez alături de laureaţii Festivalului „Jos Pălăria” din anii ce au trecut. Jos pălăria în faţa adolescenţei! Atât timp cât voi exista eu, va exista și acest festival.” Și iată că se ține de cuvânt. Au fost ani de criză cruntă, dar festivalul ”Jos pălăria” a înaintat ca un cuirasat infailibil, spărgând valuri și aisberguri, înfruntând furtuni și sărăcie. Grație celui care ținea cârma și, mai presus de toate, își respecta cuvântul dat: Mihăiță. Festivalul de teatru ”Jos pălăria” devenise pentru liceeni și chiar pentru copii mai mici, dar foarte talentați, un loc privilegiat, un fel de tabără în care se întâlneau cu bucurie, legau noi prietenii, trăiau curat și adevărat. De-a lungul anilor, festivalul a fost găzduit în toate colțurile Bucureștilor: la Studioul Casandra, la Clubul Copiilor din Sectorul 5, la Colegiul Național ”I.L. Caragiale”, la Liceul Economic ”N. Kretzulescu”. În ultimii ani, sala festivă a Colegiului Național ”Mihai Viteazul” a devenit gazda ospitalieră a teatrului adolescentin, aducând în concurs talente redutabile și proiecte ambițioase. Rememorăm câteva momente din istoria festivalului coordonat de inepuizabila, inimoasa Felicia Chirvășoiu.
La ediția din 2003, care s-a ținut pe scena Studioului Casandra, revelația festivalului a fost un băiat deșirat, dotat cu niște ochi albaștri sinilii și cu un umor letal. Era elev în clasa a XII-a, la Colegiul de Informatică ”Tudor Vianu”. Textul pe care și-a exersat talentul – absolut incredibil! – ”Doi și cu profesoara, șase” era scris chiar de el și tot el își crease și regia spectacolului mustind de ironie, pe cât de senină, pe atât de corozivă. În anul următor, a intrat la UNATC. De câțiva ani, Tudor Aaaron Istodor cucerește scenele bucureștene. Joacă la Godot, la Teatrul Evreiesc, la Metropolis, la Teatrul Național, la Teatrul de Artă. Roluri principale, unul și unul. Joacă și în filme. Tudor Aaron Istodor. Un nume care figurează pe multe afișe. Un cap de afiș.
La ediția din 2005, un băiețel ochelarist, timid, cu aer de tocilar, a uimit juriul cu fantezia și hazul nebun care au definit montarea lui, un fragment consistent din ”Burghezul gentilom” de Molière. Era elev al Colegiului ”Mihai Viteazul” și făcea parte din trupa ”Orpheus” (coordonator: prof. Cristina Nechifor). A intrat și el, într-o ordine firească a lucrurilor, la UNATC. Astăzi este unul dintre cei care confirmă previziunea lui George Mihăiță. Patru din cele 24 spectacole minunate, pe care le-a regizat Vlad Cristache, se joacă la Teatrul de Comedie: ”Crize” (2012), ”Urâtul” (2013), ”La vita e bella” (2014) și ”Suflete moarte” (2016). Cel mai recent spectacol al tânărului regizor, ”Deșteptarea primăverii”, înregistrează un mare succes la Teatrul Mic.
Trupa Hooleelogans din Timișoara a furnizat, și ea, un actor de mare calibru: Andrei Cătălin (îl puteți vedea, de pildă, la Teatrul Excelsior, în spectacolul ”With a little help from my friends”). Excepționalul Atelier de Teatru (Botoșani), coordonat de Lenuș Moraru și Gelu Râșca, nu e doar abonat la premii, ediție de ediție, dar a și dăruit teatrului profesionist doi artiști pe cât de frumoși, pe atât de talentați: Răzvan Amitroaie și Alexandru Voicu. După ce a dat o probă de virtuozitate în rolul titular din ”Romeo Și Julieta”, Răzvan Amitroaie a părăsit Capitala pentru a se întoarce acasă, la Teatrul din Botoșani. Alexandru Voicu a rămas în București, devenind instantaneu un favorit al publicului și al regizorilor. Poate fi văzut în ”Requiem”, la Teatrul Național ”I.L. Caragiale”, în ”With a little help from my friends”, la Teatrul Excelsior, în ”Deșteptarea primăverii” la Teatrul Mic. La ediția de anul trecut a Galei Tânărului Actor de la Costinești, Alex al nostru a binemeritat premiul pentru cel mai bun actor, deși avea un picior în ghips. Ar mai fi multe de spus despre ceilalți foști concurenți ai festivalului ”Jos pălăria” care strălucesc pe scenele teatrelor din București și din țară: Crina Semciuc, Laura Vlad, Alexandru Nagy, Tavi Costîn, Silvana Mihai, Gabriel Sandu, Raphaela Lei, Ada Galeș. Fiecare triumf al lor încălzește inima celui care a creat festivalul, George Mihăiță, a ”mamei” festivalului, Felicia Chirvășoiu, și a juraților care i-au încununat cu premii, crezând cu tot sufletul în steaua lor. Și ne gândim acum, cu adâncă reverență, la membrii juriului care mai trăiesc doar în amintirea noastră: Alexandru Tocilescu, Eusebiu Ștefănescu, Cornelia Maria Savu.
Anul trecut, la Gala celei de-a XIX-a ediții ”Jos pălăria”, Dan Mircea Cipariu mărturisea: ”În fiecare an, zicem că e o minune de la bunul Dumnezeu faptul că acest festival are loc.” Iată că are loc și anul acesta. E clar, până și Dumnezeu ține cu artiștii în devenire.
La mulți ani, adolescență!
În acest mai cu parfum de tei, salcâm și iasomie, Ziua Adolescentului și Festivalul Național de teatru pentru liceeni ”Jos pălăria” se îngemănează în aniversare, împlinind aceeași vârstă: 20 de ani. Va fi, cu siguranță, cea mai frumoasă celebrare a prospețimii, iubirii și creativității. Festivalul ”Ziua Adolescenților. Săptămâna Adolescenților” începe la 8 mai și se încheie, apoteotic în 14 mai, cu Gala ”Salut, Adolescență!”. Între timp, discutăm despre cum suntem noi în viața reală și cum suntem noi în lumea Facebook, citim cu inima ”Cele mai frumoase poezii de dragoste ale adolescenței”, ne întâlnim și petrecem cu foștii redactori ai revistei ”Salut” și cu prietenii ei, ne clătim ochii cu cele mai frumoase fotografii din telefoanele elevilor și cu experimentul artistic coordonat de Dan Perjovschi sub genericul ”Vernisaj A”. Va fi multă muzică, nenumărate surprize și multă bucurie, căci din poveste – mult mai este. La mulți ani, adolescență frumoasă și nepieritoare!
Gabriela Hurezean